Despre toate pe scurt. De la istoria banilor la Bitcoin.

Banii au reprezentat din totdeauna orice sunt oamenii dispuși să folosească pentru a face schimb de bunuri și servicii. Mare parte a istoriei omenirii, bogăția planetei a fost reprezentată de bunuri și servicii pentru consum, iar acestea s-au cumpărat inițial prin troc, iar ulterior prin monede create din metale prețioase (aur și argint). Cantitatea de bani existentă era, așadar, limitată, iar singura modalitate de a te îmbogați presupunea să acumulezi mai multe metale prețioase sau bunuri de consum, în general, prin război.

Pentru că era dificil și periculos de transportat aurul, bancherii au inventat bancnotele, un bon de hârtie care echivala cu abilitatea de răscumpărare a hârtiei, în orice moment, cu aurul fizic, acesta fiind stocat în siguranță în seif. În timp a devenit mai convenabil pentru oameni să schimbe doar hârtiile între ele, decât să plătească cu aur fizic. Ulterior, niște bancheri cu simțuri agere au înțeles că pot monetiza aurul fizic care „stă degeaba” în depozit, așa că l-au împrumutat mai departe. Deși nu este nimic rău în ideea de a împrumuta bani, acest șiretlic a dat naștere sistemului financiar care există și astăzi de sute de ani, numit sistemul rezervelor fracționare. Ideea de a împrumuta banii clienților altor clienți schimbă caracterul finit al acestora și are ca efect multiplicarea numărului de bani existenți în circulație. Spre exemplu, există 1000 de bancnote în circulație în total cu corespondent în 1000 de grame de aur în seif. Banca împrumută 500 de grame de aur, care la rândul lor, generează alte 500 de bancnote. Atenție! Cele 500 de grame nu se mișcă din seif. Rezultatul este că acum există 1500 de bancnote în circulație și toate au corespondent în aur, mai exact în 1000 de grame. Sistemul funcționează brici, cât timp nu apare o criză de orice natură, precum militară, politică, socială, economică, care să determine oamenii să dea buzna la bancă și să solicite retragerea banilor, așa-zisul bank run. Atunci cade cortina: banca nu are bani lichizi pentru toată lumea, ceea ce determină o panică și mai generală. Banca deține doar rezerve și anumite active care garantează că, în timp, își vor recupera banii din creditele acordate. Analizând retrospectiv în ultimii 100 de ani, astfel de crize nu sunt chiar o lebădă neagră, ci mai degrabă evenimente ciclice. Prin acest mecanism al rezervelor fracționare băncile comerciale creează bani oferind credit. În România, rezerva minimă obligatorie este de 8% pentru lei, ceea ce înseamnă că la o cantitate de x lei în circulație, băncile comerciale pot legal prin acest mecanism să creeze încă 92% din x prin acordarea de credit, iar x în această ecuație reprezintă depozitele clienților. De aici derivă și citatul celebru al fondatorului dinastiei bancare Rothschild, Mayer Amschel Rothschild: „Dă-mi controlul asupra masei monetare a unei națiuni și nu-mi pasă cine face legile”. Dacă credeți că rezerva minimă de 8% este prea mică, în SUA rezerva este de 0%, ceea ce înseamnă că nu există limită pentru câți dolari pot exista în circulație.

Ți se pare că mecanismul sună ilegal? Ei bine, așa funcționează băncile comerciale de sute de ani, mai puțin faptul că banii din prezent nu mai au corespondent în aur, ceea ce face ca valoarea banilor să fie și mai discutabilă. Pe scurt, ulterior celui de-al doilea război mondial, la conferința de la Bretton Woods, reprezentanții ai 44 de state au acceptat să fixeze valoarea propriilor monede naționale de valoarea dolarului, care, la vremea respectivă avea corespondent în aur, SUA având și cea mai mare rezervă de aur la acel moment. Ulterior, în anul 1971, Richard Nixon a decuplat dolarul de la corespondentul în aur, ceea ce a făcut ca toate valutele să se bazeze exclusiv pe încrederea în propriul stat care emite moneda.

Am stabilit că băncile comerciale au posibilitatea de a crea bani prin credit, însă aceasta nu este singura modalitate. Aproape toate statele din lume au o bancă centrală, acestea fiind instituții independente care au competența de a crea bani, așa cum Banca Națională a României emite leul sau FED-ul din SUA emite dolarul.

Procesul prin care Banca Centrală creează și introduce bani în circulație se face prin:

  1. Cumpărarea de titluri de stat, ceea ce reprezintă cumpărarea datoriei Guvernului pentru ca acesta să dispună de bani lichizi pe care să-i foloseasă în politica de guvernare.
  2. Cumpărarea de obligațiuni comerciale, adică datoria companiilor private, în general bănci comerciale, fonduri de pensii sau de investiții. Această procedură se numește relaxare cantitativă. În situații de criză majoră, precum falimentul gigantului bancar Lehman Brothers din 2008, FED-ul american a cumpărat datoria companiei pentru a nu fi în incapacitate de plată față de proprii creditori, situație ce ar fi determinat alte insolvențe în rândul companiilor care au acordat credite în mod iresponsabil către Lehman Brothers.

Partea delicată este că Banca Centrală injectează acești bani în circulație cu dobândă, nu sunt acordați în mod gratuit, pentru a determina o oarecare responsabilitate din partea debitorului. Așadar, am stabilit că, în ambele variante – atât în cazul banilor creați de către banca comercială, cât și în cazul celor creați de către banca centrală – banii noi sunt creați doar prin credit, la care se adaugă dobândă. Acest lucru înseamnă că la un număr fix de bani existenți în circulație, singura modalitate prin care debitorii își pot plăti datoriile este atunci când ciclul financiar bazat pe credit se perpetuează la infinit și statele se împrumută pentru a-și finanța cheltuielile și a-și plăti datoriile. Cealaltă variantă este falimentul sau prăbușirea statului, ceea ce, istoric, s-a întâmplat întotdeauna în cele din urmă. Trăim într-un sistem financiar global bazat pe credit în care datoria trebuie să crească constant, ori sistemul moare.

Condițiile avantajoase pentru credit pot fi un stimul bun pentru economie, pentru că cheltuiala unui om reprezintă venitul altuia. Unii economiști ar merge atât de departe încât să argumenteze că cel de-al doilea Război Mondial a fost nu doar un stimul foarte bun pentru economia SUA, ci un colac de salvare, pentru că a redus șomajul și a crescut consumul, deși nu aș considera că cetățeanul american a prosperat în acea perioadă. Crearea de bani în mod iresponsabil, pe de altă parte, devaluează valoarea monedei, întrucât există mai mulți bani în circulație, însă același număr de bunuri și servicii. Această devalorizare se numește inflație, adică prețul bunurilor și serviciilor cresc.

Problema este că inflația este o taxă invizibilă care erodează economiile și împrumuturile. Aceeași bani valorează mai puțin. Cu toții am auzit povești ale oamenilor cu economii înainte de revoluție, a căror valoare s-a evaporat în decurs de câțiva ani. În același timp, statele sunt interesate de creșterea masei monetare, deoarece cheltuie mai mult decât produc și încasează prin taxe, iar creditul înseamnă consum și creștere economică. Mai mult, prin acest mecanism statele rostogolesc plata datoriilor prin crearea unei noi datorii, întrucât este mai ușor de plătit un credit din 1990 cu bani din 2022.

Băncile Centrale au ca rol principal supravegherea economiei și realizarea unui echilibru, acționând prin reducerea dobânzilor de referință atunci când este necesar un stimul (ex: Covid, criza din 2008), respectiv creșterea dobânzilor de referință atunci când aceste politici determină o inflație crescută, fiind necesară retragerea banilor din circulație. Problema apare în momentul în care tentația pentru „stimuli” este prea mare, motiv pentru care ulterior crizei din 2008, majoritatea statelor au menținut o dobândă de referință aproape de 0% pentru o perioadă foarte lungă de timp, ceea ce poate limita capacitatea de acțiune a statului, în special în situația apariției unor noi situații de criză, precum covid sau război. În cazul SUA, în perioada 2008 – 2016, dobânda de referință a fost sub 0.5%,.

O altă problemă apare atunci când statele se împrumută în mod iresponsabil, iar ulterior plătesc dobânzi crescute la împrumuturile existente, inclusiv cele către Banca Centrală. În concret, datoria SUA este la 137% din PIB, conform graficului de mai jos, depășind 30 de trilioane de $ în februarie 2022. În bugetul federal al SUA, 5% din fonduri sunt prevăzuți pentru plata datoriei sau 26,265 de miliarde. Spun prevăzuți pentru că procentul poate fi mai mare, întrucât dobânzile se află în terenul Băncii Centrale, nu al Guvernului, instituție care a început majorarea dobânzii din martie de la 0.25%, intenționând ca până la sfărșitul anului să se stabilizeze între 2-3%. Repet, vorbim de 5% din PIB-ul SUA pentru dobândă/an. Similar gospodăriilor obișnuite, statele se împrumută de la sine din viitor, pentru a cheltui în prezent, iar nota de plată o achită contribuabilul, aceasta notă fiind o combinație între inflație, dar și majorări de taxe, întrucât veniturile statului scad și șomajul crește în astfel de vremuri turbulente.

În comparație, România cu „doar” 49.7% datorie din PIB se poziținează bine în scena internațională. Totuși, titlurile de stat ale României nu sunt la fel de atrăgătoare pentru investitorii externi, precum cele ale SUA.

În concluzie, mereu am argumentat că pentru a înțelege cu adevărat valoarea Bitcoin, trebuie să înțelegem cum funcționează banii, sistemul fiscal și cel monetar. Având în vedere cele expuse mai sus, consider că aritectura Bitcoin, care impune prin cod un număr fix de monede care pot exista în circulație, și anume 21 de milioane, conferă un avantaj enorm monedei digitale în raport cu modul în care funcționează orice altă monedă națională. Totuși, nu aș deschide șampania încă, pentru că nici un stat cu o economie solidă nu ar renunța la moneda propria și, implict, la control în favoarea unor bani digitali ai internetului care nu sunt controlați de nimeni. Însă, chiar dacă nu cred că va reprezenta moneda oficială a tuturor statelor, proprietățile Bitcoin de bani digitali, finiți, descentralizați și publici, îi asigură locul la masa banilor din viitor.

Marius95

Related Articles

Responses

Your email address will not be published.