Kandahar

Enduring Freedom Afganistan 2002 / 2003

Era finalul anului 2002 si dupa aproape un an de pregatire continua pe meleagurile patriei ne simteam oarecum pregatiti pentru a face fata razboiului ( cel putin asa credeam noi), un razboi cu un inamic invizibil si intr-o lume si pe niste meleaguri total neexplorate de catre nici unul dintre noi, nici nu aveam cum pentru ca toti eram foarte tineri si web 2 inca nu era prezent in vietile noastre si nu prea aveai de unde culege informatii la cald despre ce se intampla tocmai in Kandahar la peste 5000 km distanta de noi.

Dupa toate formalitatile inaintea plecarii, lacrimile familiilor, ne vedem urcati intr un autobuz al mapn via aeroportul international Avram Iancu din Cluj unde am asteptat cateva ore faimoasa aeronava a fortelor aeriene romane C 130 varianta B Hercules, ne imbarcam si surpriza, aceasta aeronava era ticsita de materiale si armament toate asezate pe mijloc si numa nu vedeam unde o sa stam noi, doar nu vom sta in picioare ca si in autobuzele RATB-ului 😊)), am fost repede lamuriti de catre o persoana din echipajul aeronavei care ne-a indicat locul de unde se rabata un sistem asemanator cu un hamac asezat pe peretii fuzelajului. Dupa o escala la Trabzon si apoi inca cateva ore de zgomot infernal al motoarelor , inchiputi-va ca nu te auzeai cu colegul situat la 1m distanta, ajungem pe aeroportul international din Kandahar care era de fapt transformat intr o imensa baza militara controlata de fortele militare ale SUA si Romaniei. Primul sentiment care m-a incercat cand am pus piciorul pe pamant afgan, inca il am si acum cand ma gandesc la acea zi dupa 20 de ani trecuti de atunci, un fel de teama amestecata cu adrenalina si cu o imagine dezolanta a reliefului total cenusiu al zonei in care este amplasat geografic Kandaharul, eu baiat crescut la tara obisnuit cu verdele dealurilor si muntilor, a avut un impact emotinal foarte mare asupra mea acel relief cenusiu colaborat cred si cu cauza pentru care ne aflam acolo.=

Printr-un dute vino infernal de Humvee echipate si inarmate, ( prima oara cand vedeam live faimoasele masini de lupta americane, ramasesem toti cu gura cascata si ne uitam ca niste copii naivi la un spectacol pe care nu l intelegeam ), zarim si camionul nostru DAC 6×6 care ne astepta sa ne imbarcam pt a fi transportati in zona de campare a batalionului nostru.
Ajunsi la locul de campare, ne sunt atribuite corturile in care urma sa ne petrecem urmatoarele 6 luni si totodata si munitia de razboi. Corturi din material textil paturi de campanie si in apropierea cortului erau transeele in care trebuia sa intram in cazul in care tabara era atacata cu proiectile de la distanta.
Misiune nostra era simpla si nu includea riscuri majore avand in vedere zona de responsabilitate atribuita care includea aeroportul si zonele invecinate , aproximativ 35-40 km patrati. Cateva zile am avut la dispozitie sa cunoastem tabara si abia apoi ne au fost atribuite misiunile de paza. Intr-o seara ne cheama comandantul companiei pe mine si grupa formata din 5 oameni si ne informeaza aupra unei misiuni de paza care se desfasura in afara bazei la o distanta de aproximativ 5 km intr-un post de paza care asigura singura intrare terestra in baza militara. Va pot spune ca in noaptea aia nu am prea dormit nestiind unde exact este amplasat postul, ce facilitati de aparare avem la indemana etc, stiam doar ca o sa fim cate doi camarazi in schimburi de 6 ore si urma sa avem cu noi un translator de origine afgana iar la 1 km departare de posul nostru era inca un post de paza al fortelor afgane aliate care la prima vedere nu iti inspira incredere mare.
A doua zi de dimineata suntem informati asupra schimburilor care ne revin si al meu incepea seara, presiune mai mare asupra mea 😊), in cursul zilei mai primim informatii depre locul de paza si atribuitiile care ne revin, curatam PM urile din dotare ( pistol mitraliera) si ducem toate materialele la masinuta cu care eram dotati, un aro 4×4 modificat pt a putea fi echipat cu un AG9.
Se apropie ora schimbului ne urcam in masinuta noastra si plecam, la iesirea din baza sunt 3 checkpoint-uri controlate de americani iar la ultimul era si locul de incarcare a armamentului cu munitia de razboi, incarcam armamentul si pornim cu emotie in suflet spre acel loc pe care trebuia sa l supraveghem 6 ore, fiind intuneric deja si singurele lumini erau de la ultimul checkpoint ramas in urma noastra amestecate cu acel praf afgan foarte fin care iti intra in plamani nu era tocmai o imagine cu care sa te simti confortabil. Ajungem la postul de paza unde ne asteptau colegii care ieseau si dupa un schimb de informatii ne preluam postul in primire, raportam ca postul e asigurat de noua echipa si efectiv stam, nvg ul pe ochi desi nu tineau foarte mult bateriile dar ne simteam mai confortabil putand vedea ceva mai departe decat cu ochiul liber. Nu trece mult timp ca vedem o silueta care se apropie de noi, deja eram in alerta somand-ul sa se opreasca, ne spune in engleza sa stam linistiti ca este translatorul nostru. Si uite asa am ajuns sa l cunosc pe cel care ulterior mi a devenit si prieten, Basir!
Basir era un baiat afgan si incerca sa-si castige existenta fiind translator pt fortele coalitiei desi totodata cu acest job se expunea unui risc, dar dorinta sa de a face niste banuiti si a strange ‘’averea’’ necesara pt a se putea casatori era mai mare decat riscul la care se expunea ajutand fortele coalitiei. Asadar prima noapte a trecut cu bine si de altfel si celelalte care au urmat, fiind o zona de responsabilitate lejera nu am intampinat nici o problema in cele peste 6 luni in care am stat in Kandahar, un singur schimb de focuri s-a inregistrat in acea peioada la care eu nu am participat, din pacate situatia s-a schimbat in misiunea din 2007 unde zona de responsabilitate a fost mult mai fierbinte si din pacate 2 camarazi au decedat si alti cativa au fost grav raniti. Revenind in 2003, urmatoarele zile l am cunoscut si pe al doilea translator, Zmaraia (nu stiu daca exact asa se scrie numele lui), era un baiat mult mai scolit si era casatorit avand si 2 copii si uite asa zi de zi cu ei am descoperit multe despre obiceiurile lor si realitatea cruda a acestei tari care nu cunoaste decat suferinta avand in vedere istoria zbuciumata a ultimilor 40 de ani, la momentul actual, de conflicte armate. Foarte trist sa te nasti si sa cresti intr-un razboi continu, tinzi sa crezi la un moment dat ca de fapt asta e realitatea si ca altceva nu exista.
Cu cat treceau zilele cu atat ne cunosteam mai bine, am participat cu ei la targuri, am fost invitati intr o locuinta de protocol unde am baut ceai am mancat prima data lipie,etc. Devenisem cu adevarat prieteni ca la un moment dat Basir m-a intrebat foarte serios daca as putea sa l iau cu mine in Romania. Atunci mi am dat seama de dorinta lor de a evada din acea tara si ca erau satui de conflicte. Totodata am invatat de la ei ca fanatismul religios nu aduce nici un beneficiu si cei care erau adeptii acestuia aveau unele obiceiuri de a dreptul ciudate pt noi, exemplu: in familiile respective barbatul dicteaza, femeile nu aveau dreptul de a iesi din casa decat insotite de un membru al familiei si neaparat cu fata acoperita, nu aveau dreptul la educatie, prima data manca si se spala barbatul si abia apoi copiii si femeile si toate astea se intamplau in ultimii 5 sau 6 ani de cand Talibanii au revenit la putere, daca erai primit in casa lor ca si musafir erai foarte respectat dar pana ce paraseai locuinta, apoi trebuia sa ti pazesti foarte bine spatele. Cand plecam din tabara si mai lasam apa plata copiilor ulterior aruncau cu pietre dupa noi, a fost o actiune umanitara in care li s-au donat alimente si medicamente si ulterior dupa plecarea noastra au fost incendiate. O tara trista fara drumuri fara educatie pt ca le a fost interzisa, campuri intregi de mine antipersonal ramase neexplodate din perioada in care au stat rusii cei 10 ani, trebuia sa fi atent unde calci daca erai in afara taberei, fara servicii de ambulanta fara spitale in afara oraselor mari etc.
La un moment dat a venit si despartirea de prietenii mei lasand speranta ca o sa ne revedem la urmatoarea misiune care pt mine nu s a mai concretizat avand in vedere ca am schimbat ministerul. Ajuns inapoi pe aeroportul din Cluj am simtit un puternic sentiment de ‘’acasa’’ pe care nu l mai traisem niciodata si cred ca poti sa l traiesti doar daca te intorci dintr-o zona de razboi. Multi ani dupa visam in unele nopti ca sunt in Afganistan sau ca ma pregatesc pt a merge, nu inteleg de ce avand in vedere ca am vazut mult mai mult sange pe strazile din Romania de aproape 10 ani de cand activez in cadrul SMURD, si in Kandahar doar o singura data si acela nefiind al camarzilor sau cineva cunoscut. Ceva s-a impregnat in subconstientul meu legat de acea tara!

Related Articles

Responses

Your email address will not be published.